Ultimele zile ale anului 1988 au fost mai mohorâte şi mai tensionate ca de obicei. Şi mai sărace. Agitaţie tristă, cu cozi interminabile la carne, la brânză, la ouă, la orice, cam ăsta era spectacolul pe care-l putea oferi România unui privitor din afară.
Lumea scriitorilor este urmărită asiduu de Securitate. Parcă mai mult ca de obicei, toată lumea suspectează pe toată lumea. Şi totuşi, toţi se frecventează reciproc. Aurel şi Stela Covaci se mutaseră de curând pe Strada Theodor Aman, după ce, în mai 1987, Stela Covaci, disperată, a ieşit în stradă, în faţa Ateneului, cu o pancartă legată de gât, pe care scria: "Declar greva foamei, vreau să mi se facă dreptate!".
Casa lor din Grigore Alexandrescu, cuibul boemei culturale a Bucureştiului, fusese demolată şi, o dată cu ea, epoca Nichita a acestei boeme. Protestul scriitoarei (comparabil, ca îndrăzneală, doar cu gestul lui Cezar Ivănescu, care declarase greva foamei în 1986, pentru că îi fusese interzis cenaclul "Numele Poetului") a avut loc pe 29 mai 1987.
În februarie 1988, soţii Covaci primiseră la schimb această casă, care semăna foarte mult cu prima. Până şi soba era în acelaşi stil (Art Nouveau), cu teracote lucrate manual. Aşadar, erau primele Sărbători de iarnă fără "grosul" prietenilor lui Nichita, care se adunau în fiecare an în jurul bradului din casa Covaci, să cânte colindele pe care le cântau împreună cu Poetul.
Problema alimentelor fusese rezolvată onorabil graţie şi unor prieteni străini, care rămăseseră fideli soţilor Covaci (printre aceştia, ataşatul cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţa), în ciuda faptului că erau monitorizaţi nonstop de Securitate. Toate telefoanele din casă aveau dispozitive de ascultare, iar printre cei care-i frecventau erau permanent oameni infiltraţi. Era o atmosferă de incoştienţă şi con-spiraţie, în care nu se
