Ieşenii au adoptat bradul de Crăciun începând din a doua jumătate a secolului XIX. Tradiţiile de sărbători în Târgul Ieşilor apar în izvoarele istorice încă din secolul XV, sub forma unor măşti de capră şi de urs. Conform cronicarului Grigore Ureche, manifestările prilejuite de sfânta sărbătoare a Crăciunului iradiau dinspre Curtea Domnească în restul cetăţii. În perioada secolelor XVII-XVIII, preoţii şi diaconii obişnuiau să colinde cu icoana de hram pe la toate casele enoriaşilor în ziua de ajun. De Crăciun, însuşi domnitorul primea un astfel de colind, după care oferea un ospăţ cu mâncăruri uşoare. „Din documentele perioadei fanariote aflăm că se mâncau confeturi, sarmale, pastramă, mezeluri. Se servea cafea în filigene aburinde şi vutcă, care nu este votca de astăzi, ci o băutură dulce, ca un lichior”, a spus Vasile Munteanu, şeful Direcţiei Judeţene de Cultură Iaşi. Din scrierile arhidiaconului Paul de Alep, care a trecut prin Ţările Române la mijlocul secolului XVII, reiese că suveranul Moldovei primea daruri din toată ţara timp de trei zile. De Crăciun, domnitorul dăruia boierilor haine foarte scumpe, de samur sau din damasc, cusute cu fir de aur. Când voievodul ieşea de la biserică, arunca bani ostaşilor şi calicilor. „Era obiceiul principelui ca, în prima zi de Crăciun, să hrănească toţi cerşetorii din oraş”, scria Paul de Alep. Atracţia Crăciunului pentru târgoveţi erau irozii, „acei mascaţi frumoşi”, cum îi numea Mihail Kogălniceanu, reprezentând teatrul de inspiraţie religioasă, care se păstrează şi astăzi la ţară. Pe la mijlocul secolului XIX, ieşenii au importat bradul de Crăciun, un obicei saxon. Ulterior, bradul a devenit nelipsit din curţile boierilor, împodobit cu lumânări, cutii pentru cadouri şi multă beteală.