Paşoptist tipic în ceea ce priveşte biografia şi etapele existenţei, Ion Ghica se deosebeşte profund de toţi colegii săi de generaţie prin cîteva trăsături specifice: e singurul scriitor important ieşit din marea aristocraţie (strănepot şi nepot de domn), nutrind astfel aspiraţii legitime la cele mai înalte poziţii în stat, inclusiv la domnie; e singurul paşoptist care a manifestat o vocaţie puternică pentru ştiinţele exacte, obţinînd diploma de inginer la una dintre cele mai prestigioase şcoli superioare din Europa şi stăpînind ca specialist matematica, fizica, ştiinţele naturii. Viaţa sa, desfăşurată exclusiv în mediu aristocratic, a urmat însă o schemă paşoptistă: dascăli greci în copilărie, studii la Paris, activitate culturală şi de pregătire a Revoluţiei, rol proeminent la 1848, luptător pentru Unire, om politic important pînă la vîrsta de 55 de ani (a fost de cîteva ori prim-ministru), apoi final al vieţii în plină glorie socială şi culturală (director al Teatrului Naţional, ministru al ţării la Londra, membru al Academiei). E evident paralelismul cu destinul celui mai bun prieten al său moldovean, Alecsandri.

Numai că, spre deosebire nu doar de Alecsandri, ci şi de toţi ceilalţi paşoptişti, intrarea lui Ghica în literatură se produce într-un mod neobişnuit; fără să fi scris nimic semnificativ pînă la 63 de ani, Ghica se impune cu un talent de neaşteptată forţă la o vîrstă cînd alţii au spus de mult ceea ce aveau de spus. O încercare modestă de roman, datînd de prin 1849 (Istoria lui Alecu Şoricescu) ori portretele şi descrierile din Convorbiri economice nu se compară nici pe departe cu proza cuprinsă în Scrisori către Vasile Alecsandri, operă de senectute (primele scrisori datează din 1879, ultimele din 1892), surpriză de mari proporţii pentru literatura noastră. Apariţia tardivă a acestui notabil talent prozastic uimeşte la fel de mult ca şi sig