În primul deceniu ce a urmat căderii comunismului, România l-a aşteptat pe Moş Crăciun cu înfrigurare, la propriu şi la figurat. Dar şi cu resurse imbatabile de imaginaţie hilară. Hazul a fost, în anii ’90, remediul împotriva neşansei istorice şi a unui viitor care părea să nu mai vină niciodată. Istoria sărbătorii a debutat original în România postdecembristă. Nicolae şi Elena Ceauşescu, figurile principale ale dictaturii, au fost puşi cu spatele la un zid şi mitraliaţi stângace prin câteva guri de foc.

Libertatea putea începe din acel 25 decembrie 1989, primul care promitea că foametea, cozile interminabile ori absenţa căldurii din apartamentele epocii vor rămâne doar amintirile regretabile ale unui regim odios.

Calculele hârtiei aveau să fie însă infirmate curând. “Revoluţie furată”, au strigat unii. “Tranziţie inevitabilă”, au replicat alţii. Cuvintele zburau haotic dintr-o parte în alta, peste o populaţie amorfă pe care nimeni nu părea să o bage în seamă. Cam aşa veneau, spre finalul lui decembrie, toate sărbătorile din anii ’90. Cu realizări invizibile şi speranţe tot mai mici.

Evz.ro a privit în detaliu câteva dintre instantaneele perioadei, aşa cum au fost ele surprinse de ziarul care a revoluţionat România în anii ’90, Evenimentul Zilei. Imaginile curg adesea în secvenţe hilare, developând o realitate interpretată mereu în interiorul aceloraşi canoane tragi-comice. Crăciunul românilor avea acum 10-15 ani ceva din natura curioasă a unui mutant. Sabotată sistematic de absenţa apei calde şi a curentului electric, sărbătoarea era ceva între vechile metehne ale dictaturii şi noile obiceiuri ale capitalismului sălbatic.

Românii nu prea aveau bani, dar de cumpărat tot cumpărau, îmbogăţiţii tranziţiei petreceau prin disco-cluburi pe ritmuri tehno, preţurile erau mari, oamenii mici, Bancorex-ul încă inspira încredere,