M-am întrebat adesea de ce plasează oamenii trădarea în rândul celor mai josnice fapte. Şi de ce, dat fiind dispreţul unanim faţă de ea, ocupă un loc atât de important în viaţa noastră? În aceste vremuri, trădarea a devenit un mod de existenţă. Au dispărut fidelităţile, s-au împuţinat cei capabili să-şi ţină cuvântul. Aş merge chiar până acolo încât să spun că lumea nici nu se mai aşteaptă să-ţi ţii cuvântul. Dialogurile dintre noi au ajuns un simulacru, o formă de a ne "dribla" unii pe alţii. M-am amuzat adeseori să citesc uimirea pe chipurile unor prieteni sau cunoscuţi cărora le făcusem o promisiune când îi anunţam c-am îndeplinit-o. Nu numai că nu se aşteptau să mă ţin de cuvânt, dar păreau, retrospectiv, jenaţi că mi-au cerut-o. Ne prefacem că cerem şi dăm cu adevărat, dar în adâncul fiinţei ne e indiferentă şi logica cererii, şi etica ofertei.

Îi datorăm lui Caragiale şi compromiterea noţiunii de trădare. Cum să mai vezi în ea o plagă morală, când Nenea Iancu a coborât-o între păcatele veniale? Supremul relativism al lui Farfuridi (,Dacă e trădare, adică o cer interesele partidului, fie!") e întrecut doar de fandoseala gnoseologică a lui Brânzovenescu (,Dar cel puţin s-o ştim şi noi."). Trădăm la scenă deschisă, în sunet de fanfare, sub răpăit de gloanţe (ca-n decembrie 1989), trădăm din greu, vital, triumfător, împrăştiat. Trădăm şi suntem trădaţi cu o frenezie multicoloră, ce ţine loc şi de inteligenţă, şi de patos, şi de instinct. Trădăm cum respirăm şi nu mai putem respira normal decât aerul fetid al trădării.

Şi totuşi, de ce ne apărăm, plini de oroare, când cineva ne acuză c-am trădat? Dacă acesta e mediul natural al vieţii noastre, de ce vedem în trădare un stigmat? Fireşte, datorită reziduurilor de memorie culturală. Poate pentru că încă nu ni s-au şters din minte exemplele cetăţilor ce n-au putut fi cucerite decât printr-o tră