În numărul 37/2008, România literară a publicat, cu generozitate, a doua parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005. Cea care avea să devină Maica Benedicta fusese de acord cu înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice. Din păcate, nu am ajuns să imprimăm decât o scurtă parte a bogatelor amintiri, presărate cu configurări de portrete care mai de care mai interesante şi mai vii. Memoria ei fabuloasă recompunea atmosfera timpului interbelic în care s-a format, începând cu momentele luminoase, calde, pline de haz ale copilăriei. În 2006, Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta avea să treacă în veşnicie. Regretul imens pentru pierderea irevocabilă a mărturiei unei vieţi întru totul alese - cea a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta - ne va urmări întotdeauna. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, prin detalii atât de revelatoare, printr-un farmec deosebit al povestirii, un parcurs biografic şi spiritual unic.
Vă prezentăm, în transcriere, ultimul episod din înregistrarea amintită.
ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA - Eu am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Şoru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuţa de instrumente şi cu cupeul. Şi, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinţii mei - săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam; de la trei ani am început cu tuse măgărească, patru - pojar, cinci - scarlatină, şase - angină difterică şi aşa am ţinut-o tot timpul -, în vremea acelor boli, în mine se coceau nişte lucruri, se melanjau, se...
Teodora Stanciu - ... se plămădeau...
- ... da, se îngemănau, în acelaşi timp. De pil
