Unul dintre cele mai frumoase titluri din câte pot fi văzute pe copertele cărţilor aflate în prezent în librării este cel al unui roman publicat recent de Traian Dobrinescu: Când Dumnezeu îmi spunea pe nume. Autorul, cunoscut ca poet, un poet original, cu o tăietură bărbătesc-lapidară a versurilor, s-a angajat decis în aventura scrierii unui roman, iar aventura s-a terminat cu bine. Romanul, la fel de inspirat ca titlul, îl cucereşte pe cititor şi îl transportă departe de viaţa prozaică de fiecare zi.

Este vorba de o poveste de dragoste, trăită de un bărbat de patruzeci şi nouă de ani, Damian Dragotescu, şi o femeie de numai douăzeci şi cinci, Daniela Lia Cristea (alintată de el "Danalia"). Ceea ce se întâmplă între cei doi este istorisit, alternativ, la persoana a treia, din perspectiva scriitorului, şi la persoana întâi, din punctul de vedere al lui Damian (care se spovedeşte unui cunoscut, Luca Pietreanu). Damian a lucrat după căderea lui Ceauşescu în presă, apoi a cumpărat o fermă părăginită undeva, în apropiere de Dunăre, la Colina, şi s-a ambiţionat să o redreseze. Chiar la începutul acestei întreprinderi, într-un moment de descurajare, când pentru Damian şi chiar pentru lucrătorii de la fermă cu mai multă experienţă totul, la fermă, pare împotmolit definitiv, îşi face apariţia Danalia, ca medic veterinar. Ea vine cu idei noi şi mai ales cu o însufleţire care se transmite celor din jur. Muncind până la epuizare, de dimineaţa până seara, alături de femeia faţă de care simte o atracţie irezistibilă, bărbatul face să renască şi să prospere ferma.

Danalia are însă un logodnic la Bucureşti, pe care nu se poate hotărî să-l părăsească. Damian are şi el o soţie, Cecilia, dar nu şi o căsnicie, întrucât viaţa lor conjugală a expirat de mult şi nu mai funcţionează decât ca o formă de detestare reciprocă. Această situaţie generează un dramatism fă