Ceva straniu se întâmplă, de cel puţin un deceniu încoace, cu receptarea poeţilor, încă activi, din primul tronson cronologic al generaţiei '60. Dacă sunt de acord cu faptul că, sub raport stilistic, formula acestora nu mai ţine de actualitate, îmi e ceva mai greu să accept că, prin gestul de a declara, pe cale de consecinţă, un faliment de manieră, critica momentului şi-a decretat, de fapt, propriul faliment de metodă. Fără să-l explice, lucrul îl constată şi - din pricina prudenţei excesive - îl ilustrează şi Daniel Cristea-Enache în cele două cronici pe care le dedică, în timp, volumelor semnate de Constanţa Buzea. De la Roua plural (1999) la Netrăitele (2004), adică de la o antologie la o carte autonomă, minuţioasele analize evoluează, egale cu ele însele, către, până la urmă, acelaşi, plauzibil, verdict.

Privit în perspectivă istorică, faptul e grăitor. Schimbarea, absolut explicabilă, a sensibilităţii poetice reprezintă, în logica mea, nu mai mult decât un alibi pentru lipsa de mobilitate teoretică a receptării. Mutaţia valorică pare să opereze astăzi, luată la bani mărunţi, numai în planul capricioasei reacţii imediate. Or, atunci când sunt invocate, ridurile unei anume poetici au, în mod necesar, nu atribute emoţionale, ci - înainte de orice - culturale. Nu altundeva conduce primul poem din recenta continuare a Netrăitelor. Intuiţia e splendidă:

,Copil etern, nu mă lovi/ dacă nu simţi acolo sus infernul./ Fumul absoarbe roşul precum ar respira,/ precum de sânge mi s-ar umple trupul./ Nervii luminii, munţii ninşi/ cunosc secretul amăgirii tale./ Aşteaptă, zăbovind vei dobândi/ topirea treptelor spre mine.// Sufletul meu începe lin-nepriceput/ să te contemple, să te distrugă-n somn,/ în destrămare. Răgazul ce ţi-l cer e viaţa,/ nădejdea mea oftată şi durută./ Eşti punctul meu de lacom sprijin/ în peştera din care vii tăiat în două/ ca