În urmă cu 17 ani, Mihail Gorbaciov îşi dădea demisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice, pecetluind definitiv soarta celei mai mari puteri totalitare din istorie. Poveştile rămân, la ani distanţă, antidotul împotriva uitării.

“Statul sovietic, marcat de-a lungul scurtei şi tumultoasei sale existenţe de mari realizări şi suferinţe teribile, a murit astăzi după un declin lung şi dureros. Împlinise 74 de ani. Concepută din aluatul idealurilor utopice şi născută prin mişcările violente ale “Marii Revoluţii din Octombrie 1917”, Uniunea şi-a dat ultima suflare într-o seară întunecată şi monotonă de la sfârşitul lui decembrie 1991, dezbrăcată complet de ideologie, dezmembrată, falimentară şi înfometată. Până la final însă, uimitoare chiar şi în decăderea sa”.

Aşa debutează articolul-necrolog din 26 decembrie 1991 dedicat de cotidianul american The New York Times unui moment istoric: demisia lui Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS-ului, şi ieşirea de pe scena istoriei mondiale a unui Leviathan totalitar care dominase sute de milioane de destine în veacul al XX-lea. Acum 17 ani, statul care a modificat decisiv traiectorii umane şi globale, într-un secol ce va rămâne marcat de ororile ideologiilor, a încetat să mai existe.

România, una din ţările incluse la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în proiectul comunismului mondial coordonat de la Moscova, îşi decisese ambiguu soarta doi ani mai devreme. “Democraţia originală”, mineriadele şi viaţa cu parfum de trandifiri “vorbeau” realitatea de după căderea regimului Ceauşescu. Nimic nu mai avea însă să fie la fel nici pentru noi, după căderea imposibilă a “Imperiului sovietic”.

Socoteala de acasă

Măsurată în paralel cu ambiţiile sale milenare, moartea URSS-ului decupează scenariul unei ratări monumentale. Totul este epocal în povestea naşterii, vie