În scrierile lor memorialistice sau de tip confesiv, intelectualii români plecaţi la Paris după instalarea regimului comunist în România au căutat uneori să definească generic exilul, eventual prin delimitare de alte categorii ale înstrăinării de ţara natală. G. Astaloş propunea, de pildă, stabilirea distincţiei între statutul de exilat politic, plecat din ţară în timpul vechiului regim, cel de emigrant, stabilit în altă ţară cu dorinţa de a se acomoda cât mai grabnic acolo din ambiţia de a-şi modela o apartenenţă care implică adaptarea integrală la mediu şi, respectiv, cel de imigrant, migrator temporar care se instalează pe un alt meridian economic din dorinţa de a-şi ameliora situaţia materială, fără a-şi pune probleme de inserţiune (E, 214)i. D. }epeneag diferenţia exilul, expatriere mai degrabă forţată cu interdicţia de întoarcere în ţară, de emigraţia voluntară, chiar dacă pricinuită de mizeria materială sau morală, şi de diaspora, termen din istoria religiilor semnificând prin extensie dispersiunea unei etnii, oricare ar fi aceasta, după modelul împrăştierii silite a evreilor constrânşi de vicisitudinile istoriei să-şi părăsească ţara (Rz, 263). Tot el analiza mutaţiile suferite de astfel de categorii, de pildă transformarea exilului în diasporă după eliminarea barierelor politice din calea întoarcerii în ţara de origine. În opinia lui, exilul era sortit să se dilueze încetul cu încetul şi până la urmă să dispară din conştiinţa ţării, el nefiind capabil să se menţină nici ca entitate literară, nici ca una politică. (Rt, 133). Mai frecvent, scriitorii se raportează la propria experienţă când caracterizează exilul. Admiţând etichetarea uzuală de "exilaţi" folosită pentru a-i numi pe cei alungaţi dintr-o ţară totalitară, V. Tănase socotea drept total neinteresantă în cazul lui această noţiune legată de permeabilitatea frontierelor ce vizează situaţia administrati