S-au împlilnit recent cincizeci de ani de când, pe scena primului teatru liric al ţării, luminile rampei au marcat prima montare românească a "Oedipe"-lui enescian, una dintre cele câteva capodopere ale teatrului liric european din prima jumătate a secolului trecut.

Opera bucureşteană deţine un titlu de glorie în a fi găzduit această montare realizată cu concursul unei echipe de aur, artişti de primă linie în galeria marilor muzicieni ai timpului, artişti de autentică anvergură europeană a anilor '50 şi '60. De atunci şi până astăzi "Oedipe"-ul enescian şi-a găsit treptat loc în repertoriul unor importante case europene de operă, în peste douăzeci de montări şi viziuni regizorale.

Este un prilej pentru comentarea câtorva interpretări regizorale privind relaţia dintre personajul titular al operei, pe de-o parte, şi, pe de alta, Sfinx-ul, acest personaj misterios, această "fiică a destinului", cum o denumesc autorii, libretistul Edmond Fleg - unul dintre literaţii importanţi ai Franţei în sfârşitul de secol XIX, în primele decenii ale secolului trecut - şi George Enescu însuşi.

Firesc, relaţia dintre Oedipe şi Sfinx este imaginată şi construită de către regizor, de către autorul spectacolului. Faţă de textul lui Sofocle, în versiunea Fleg-Enescu au intervenit modificări esenţiale condiţionate, în mod cert, de viziunea romantică şi umanistă cu sens eroic, viziune manifestă la cei doi autori; este o viziune proprie unei părţi a intelectualităţii epocii, proprie elitelor artistice şi intelectuale ale timpului. Enescu a fost un artist care dispunea de un acut simţ al responsabilităţii, al responsabilităţii personale vizavi de marile evenimente ale epocii. La Sophocle relaţia dintre Oedipe şi Sfinx se petrece în termeni colocviali, în spiritul discuţiilor din grădina lui Akademos; ghicitoarea propusă lui Oedipe pare a fi naivă, dar are