În ziua când am plecat la Tbilisi se împlinea exact un an de la călătoria mea la Sarajevo, de parcă un ciudat hazard mi-ar fi călăuzit în fiecare toamnă paşii spre unul dintre acele oraşe aflate în război sau care, mai bine zis, suferiseră vizibil din pricina lui. Căci războiul lasă urme - asupra locurilor, dar mai ales asupra fiinţelor. Tragediile, o ştim cu toţii, scot istoria din făgaşul ei normal, desfigurează tot ceea ce ating, făcând ca evenimentele să fie trăite cu o intensitate necunoscută până atunci. După căderea lui Ceauşescu şi după înfruntările dramatice care i-au urmat, Bucureştiul era un oraş rănit, iar rănile lui, mai mult sau mai puţin cicatrizate pe zidurile caselor, sângerau încă în mintea şi în sufletul oamenilor... întocmai ca la Sarajevo. La prima vedere, Tbilisi nu pare marcat de astfel de catastrofe, dar, de îndată ce părăsim cele două mari artere cu alură occidentală, descoperim întreaga amploare a distrugerii vechiului oraş în timpul regimului comunist: e de ajuns să ne uităm la casele ce de-abia se mai ţin în picioare, case fragile, împodobite cu statui care ne amintesc că suntem pe meleagurile Lânii de aur, case cu verande de lemn, specifice oraşelor mediteraneene, dar astăzi aproape năruite... da, şi aici ne întâlnim cu războiul, numai că e un alt fel de război, de o altă natură, un război îndelungat, de uzură, un război cotidian, neîntrerupt şi necruţător. Vizitatorul are de ce să rămână înmărmurit: dezastrul e la doi paşi de el, sub privirile lui consternate.

În vârful colinei pe care e clădit Tbilisi se înalţă, într-o parte, schelele unui palat prezidenţial ale cărui proporţii megalomane sunt demne de construcţia care l-a făcut celebru pe "geniul Carpaţilor", iar în cealaltă parte noua biserică "Sfânta Treime", echivalent al strivitoarei şi de-a dreptul înfricoşătoarei catedrale Vavel din Praga. O aceeaşi strategie simboli