Ţine de o fatalitate a breslei ca filozofii să fie în genere trişti. Dispoziţia lor de bază e de ordin apatic: privire melancolică absorbită în interiorul unui orizont deprimant. Rareori cînd dai peste un gînditor care, sărind peste pragul posomorelii cotidiene, poate cultiva umoarea unei euforii tonice. Şi la mijloc nu e doar luciditatea la care este osîndit prin natura disciplinei pe care o practică, ci un amănunt mai degrabă biologic: fiziologia gîndirii umane. Nimeni nu poate gîndi rîzînd în hohote sau ţopăind de bucurie. Firul filogenetic al speciei nu ne-a dat privilegiul gîndirii senine. Unde apare un gînd, acolo se iscă o tensiune. Tocmai de aceea gîndirea e un act iremediabil încrîncenat. Procesele subiacente pe care le presupune meditaţia duc inevitabil la încropirea unei mine îngîndurate. Aşadar concentrare, încordare, într-un cuvînt crispare. Mimica unui asemenea om îţi oferă orice altceva, dar nu o imagine veselă. Iar forma aceasta inestetică de liană contorsionată pe dinăuntru nu-l predispune spre frivolitatea nostimă a oamenilor entuziaşti. Cine vrea umor şi bună-dispoziţie nu trebuie să le caute în cărţile de filozofie.

Tocmai de aceea o carte ca cea a lui Pedro González Calero - o antologie de glume, anecdote şi parabole avîndu-i ca protagonişti pe filozofii lumii - o citeşti trecînd printr-o suită de stări contradictorii. E drept, pe alocuri te amuzi contemplînd bazaconiile de care sunt în stare filozofii, dar cel mai adesea gustul precumpănitor e cel al unei indispoziţii inexplicabile. E ca şi cum ai tresări de neplăcere văzînd cît de aiuriţi pot fi tocmai cei care şi-au făcut din gîndirea metodică un scop al vieţii. E ca şi cum ai asista la divulgarea unor detalii pe cît de picante pe atît de compromiţătoare, ca într-o şedinţă de autodemascare la capătul căreia toţi eroii cărţii ies micşoraţi şi ponegriţi. Iar drama cea mare este că c