Răzvan Exarhu: „În fiecare an, dacă avem prea mult timp pentru amănunte, aflăm că ceva nu e în regulă cu mersul lucrurilor. Ori că se pierd obiceiurile, ori că apar unele noi“.

Şi cum ar trebui să procedăm noi ca să fie toată lumea mulţumită? În fiecare an, dacă avem prea mult timp pentru amănunte, aflăm că ceva nu e în regulă cu mersul lucrurilor. Ori că se pierd obiceiurile, ori că apar unele noi. Adică să fie şi sărbătoarea ca pe vremea lui Zalmoxe, dar să şi arate totul ca în Disneyland. Să respectăm şi tradiţia creştină, dar să şi avem noroc să mai prindem ceva la reduceri. În plus, mai e şi criza asta care s-a abătut peste planeta albastră şi care ne-a scos din minţi în aşa hal încât am cheltuit pe colebil şi cadouri mai mult decât anul trecut. Mi-a plăcut o sintagmă folosită de o doamnă de la Serviciul de Ambulanţă, care făcea bilanţul obişnuitelor victime colaterale ale sărbătorii: consum iraţional. Iraţional, iraţional, dar să pricepem şi noi ceva, chiar dacă nu mai contează ce. Ideea e că, oricum ar fi, ceva nu ne convine şi nu o să ne convină oricâte luminiţe au să pună ăştia şi în tunelurile de la metrou şi în minele dezafectate. E ori prea mult, ori prea puţin. Ori că sunt prea mulţi colidători la televizor, ori că la uşă ajung prea mulţi cerşetori care nu ştiu să cânte, astfel încât atmosfera de autogară în care trăim se unifică armonios cu spiritul sărbătorii.

De-asta nici nu e bine să fim foarte convinşi că lucrurile au dispărut recent. De când eram eu un copil plecat la colindat, mă miram uneori că mare parte din gaşcă habar nu are altceva în afară de: Ne daţi ori nu ne daţi. Iar covrigii şi merele s-au devalorizat destul de mult în ultimii 50 de ani. Nu e bine nici că nu mai ninge, aşa cum ningea acum 500 de ani, şi chiar dacă nu e nimic de făcut, tot nu reuşim să trecem uşor peste această nostalgie, care ne vorbeşte şi ea des