Era miercuri, 20 august, şi o căldură insuportabilă inunda camera 305 a Hotelului Taiwan, care rămânea insensibil, sub un soare care nu se vedea niciodată.

Trecuseră trei sferturi din zilele Jocurilor Olimpice, eram într-un hotel cu arhitectură de pagodă futuristă din Beijing, vorbeam într-un fel de engleză cu un prieten chinez şi puneam ultimul punct (de fapt, un semn de întrebare) din articolul „Cum va schimba Olimpiada lumea?“. O zi mai târziu, cititorii EVZ aveau în faţă o pagină în care se amestecau Mia Farrow şi Constantina Diţă Tomescu, Sandra Izbaşa şi Piaţa Tiananmen, economia de piaţă şi întrebări despre comunismul cu faţă umană.

Pe internet, articolul a avut un succes relativ la public, fiind citit de 6.399 de vizitatori unici şi comentat de câţiva. Unul dintre forumişti răspundea scurt şi inteligent la întrebarea despre schimbările pe care le va aduce Olimpiada: „După ce nebunia şi agitaţia se va termina, lumea se va întoarce, fiecare pe la casele lor, şi peste două luni nimeni nu îşi va mai aminti exact (în afară de medaliaţii înşişi şi de statisticieni) cine a luat aur (...). Apoi vin Sărbătorile de Iarnă, altă nebunie, apoi bilanţurile financiare, tot felul de alegeri, uragane şi cutremure. Încă nu prea se înţelege că omul modern pus în faţa imensului număr de informaţii şi evenimente a ales să le trăiască la maximum pe moment şi apoi să le uite cu aceeaşi repeziciune“.

Au trecut cele câteva luni, s-a făcut întuneric şi frig, toţi am început să uităm. Mi-am amintit comentariul acesta abia acum, când m-am întrebat ce ne rămâne.

Medaliaţii olimpici ai României şi-au luat locul în web-enciclopedii, mai citim despre ei doar la final de an, când primesc diplome, medalii şi titluri de cetăţeni de onoare ai unor oraşe prin care nici ei nu ştiu când au fost ultima oară.

A fost un an cu alegeri legi