Am pus titlul ăst şi l-am lăsat aşa, acum cîteva zile. M-am gîndit că e singurul lucru bun pe care îl pot spune despre criză, care va veni, a venit, nimeni nu ştie încă. M-am gîndit de două ori: nu cumva vorbesc prostii? Cum să fie mai frumoasă, cînd o ştiu prea bine din copilărie, cînd era clar naşpa? Şi cum să mai strîngă cureaua cei care au vîndut-o demult în talcioc, să-şi mai cumpere o pîine?
Şi-apoi am citit cîteva vorbe ale Papei. Nu sînt papistaş, nu mă grăbesc să fiu de acord cu el, ca să prind loc în faţă în autobuzul de rai. Dar cuvintele Papei au fost primele şi cele mai frumoase vestitoare ale Păcii de după Războiul Finanţelor. Papa zice că poate că e mai bine c-a venit criza, pentru că aşa ne vom întoarce la lucrurile simple. Alea care nu costă bani. Papa vorbeşte de căldura umană, de care n-am mai citit de mult, de dinaintea climei bizonice, care a înlocuit-o cu succes, de la 19.900 euro plus TVA.
Deci săracia va fi mai frumoasă. Prima la mînă: săracia înseamnă totuşi timp. Cît timp am alergat după bani (cam două decenii în cazul generaţiei mele), copacii din Herăstrău au crescut vreo 10 metri. Copiii nu mai umblă în patru labe, decît atunci cînd vin seara tîrziu de la discotecă, să treacă pe sub radar. Bunicii nu mai sînt, părinţii nu mai au păr, prietenii au burtă, berea nu mai are nici un gust: acum bem vin, c-aşa am învăţat la barul de vin şi brînză de pe Strada 34, cînd am fost la MBA.
Au trecut 20 de ani de cînd căutăm altceva decît fuseserăm învăţaţi. Generaţia mea, decreţeii, s-a învăţat să nu mai ceară, ci să apuce. Dar a devenit atît de bună la apucat, încît ăsta e un reflex. Nu ne mai putem opri: vreau şi aia, şi aia, şi cealaltă. Vreau încă o slujbă, încă un contract, încă un bonus, trei grade în sus pe scara ierarhică, o sută de cai şi fără acoperiş la maşină, vreau casă cu piscină, vreau apă minerală în ea şi o ling
