Personajul nea Mărin s-a născut dintr-o dublă nevoie interioară: să spună lucrurilor pe nume şi să se exprime în limbajul părinţilor şi al strămoşilor.

Cu Amza, Mircea Albulescu a fost coleg de bancă. “Am avut cu el o relaţie specială, de prietenie care a durat toată viaţa – povesteşte Albulescu. Mergeam împreună la pescuit, la vânătoare, am făcut multe năzbâtii împreună. Ne-am spus lucruri pe care n-am să le spun nimănui. Au fost ale noastre şi vor rămâne numai ale noastre.” Nu vom şti, aşadar, niciodată ce dureri, ce taine s-au rostit între cei doi, care era esenţa râsului pe care ni-l dăruia Amza prin nea Mărin, prelungirea sa în eternitate.

MESERIE, TE HALESC! Ceea ce putem şti cu siguranţă, de la cei care l-au cunoscut în afara scenei sau a platoului de filmare, e că a iubit viaţa şi nu s-a dat în lături de la a şi-o trăi alături de cei din jur. Îi plăceau şotiile şi farsele studenţeşti care erau, de fapt, nişte improvizaţii scenice pentru viitoarele roluri. Îşi aminteşte Mircea Albulescu: “Noi, cei din promoţia ’56, eram o clasă rea, de studenţi puşi pe şotii... Eu, Amza Pellea, Rauţchi, Rebengiuc, Silvia Popovici, Silviu Stănculescu, Draga Olteanu... Eram răi, pentru că eram neastâmpăraţi. Dar meseria ne-a plăcut. Principiul nostru, pe care am încercat să-l aplic şi eu în cei 25 de ani cât am predat la catedră, era următorul: «Meserie, te halesc!»... Dar ne plăcea şi berea, că doar acolo tot de meserie vorbeam. Aveam câteva locuri unde ne întâlneam şi unde ne ştiau ospătarii. Comandam două-trei beri şi între timp făceam rost de bani. Ei, bine, eu eram ăla care făcea rost... Odată m-am dus la domnul Moni Gelerter – profesor la catedra de Arta Actorului şi un mare regizor – şi i-am spus: «Maestre, s-a întâmplat o nenorocire». Bietul om s-a speriat. «Ce nenorocire?» «A căzut Amza de la etajul patru.» «Cum s-a întâmplat? Şi ce trebu