Profesor la Princeton, mare specialist în problemele franţuzeşti, Ezra Suleiman a avut o biografie extraordinară. Provine dintr-o familie de evrei irakieni înstăriţi, obligaţi la un moment dat să aleagă calea exilului. Pe micul Ezra l-au trimis mai devreme în străinătate, mai întîi la studii liceale în Anglia. A contractat, încă de pe atunci, boala francofoniei. A studiat în continuare în Statele Unite, dar a început să meargă tot mai des la Paris. Prima parte a noii lui cărţi, Schizophrénies françaises (Schizofrenii franceze, Grasset, 2008), e mai mult o autobiografie intelectuală, care ne ajută să înţelegem că, dacă autorul e sever cu Franţa, asta e încă o dovadă de iubire totală.
Ce îl deranjează pe Suleiman în Franţa? Multe. Autorul are o gîndire liberală, anti-etatistă, iar aici găseşte materie din belşug. Franţa nu reuşeşte să se debaraseze de statul omniprezent şi omnipotent. "Statul sînt eu!" - exclama Ludovic al XIV-lea. Dar cîţi monarhi şi cîţi preşedinţi de republică, pînă la - mai ales - Mitterrand şi Chirac, ar fi putut rosti aceeaşi frază! Şi încă ceva: Franţa propovăduieşte, de la Revoluţie încoace, egalitatea, dar se agaţă de înaltele şcoli care formează elite (ENS, Sciences Po, Ecole normale supérieure etc.). Odată trecut prin una dintre aceste şcoli, ai cariera asigurată, fie în privat, fie - mai ales - în sectorul public. Elitele se organizează într-un soi de masonerie, intră în competiţie la alegeri, dar după aceea lucrurile revin la normal. Înalţii funcţionari sînt la locul lor, elitele dau ambasadori, oameni de presă, consilieri, consultanţi etc. Elitele se reînnoiesc, dar cei aflaţi în vîrful piramidei nu-şi abandonează poziţia. Elitele beneficiază de privilegii uriaşe, de neînchipuit în America.
Una şi indivizibilă? Valurile de imigranţi au stricat, din nou, echilibrul. Mulţi imigranţi trăiesc în comunităţi închise, rupţi de
