Unii, cînd cumpără o Universitate, se socotesc din oficiu academicieni

L-am ascultat, la una din emisiunile lui Horia Ivanovici, pe veşnicul supărat Marian Iancu, numărîndu-i, ca la o slujbă de decimare rituală, pe cei care ar fi avut un cîştig din depunctarea şi din necazurile cu UEFA ale Timişoarei. Marian Iancu l-a ridicat la gradul de mareşal al maşinaţiunilor pe însuşi Mircea Sandu. Acesta ar fi fost, pasămite, plătit în 2005, cu bani frumoşi şi cu martori urîţi, de Marian Iancu pentru protecţie. Altfel spus, cu tradiţionala taxă mafiotă de omagiere a naşului şi de statuare a condiţiei de fin.

Cum se ştie, în mafie orice denunţ e şi un autodenunţ, iar un act de curaj seamănă perfect cu o mărturisire de prostie. Din modul patetic în care Marian Iancu îşi proclama slăbiciunile ca pe nişte virtuţi, realiza oricine cît de jos pot coborî, la ananghie, înălţaţii cei mari ai fotbalului. Jos de tot. De fapt, în nevoia sa de victimizare, Marian Iancu se mărturisea, cu un glas de apostol al inocenţei şi onestităţii, cît de nepriceput fusese şi încă mai e într-ale fotbalului de table şi de celular. Nepriceput, ca orice bogătaş care la cumpărarea unei universităţi se crede şi cel mai deştept dintre profesori.

Doctorand prin tragere la sorţi în materie de tranzacţii şi finanţe - pînă la ce nivel, ne va spune DNA-ul - Marian Iancu e un modest felcer de mahala în clinica relaţiilor interumane. Nu zbiară, nu se zborşeşte, ca grobianul nostru cioban, cu palat, la instituţiile statului, nu înjură ziariştii ca barbugii şi nu face caz de puterile sale de vechil de echipă, dar în dedesubturile minţii sale Marian Iancu dospeşte aceleaşi convingeri de ales definitiv al soartei, de exceptat de la cele simple şi fireşti în societate. Ce-i la Timişoara, a fost de fapt în toată ţara. La Timişoara, un escroc a plătit româneşte, cu cîţiva arginţi, nişte lichele locale, c