Greu de spus ce mai considerăm, astăzi, demn de a fi numit “capodoperă”... Tindem să rezervăm această favoare filmelor vechi, “inatacabile” (intangibile?); pe de altă parte, sîntem tot Greu de spus ce mai considerăm, astăzi, demn de a fi numit “capodoperă”... Tindem să rezervăm această favoare filmelor vechi, “inatacabile” (intangibile?); pe de altă parte, sîntem tot mai favorabili ideii că tot ce e “vechi” trebuie reconsiderat, revalorizat ş.a.m.d. în funcţie de valorile prezentului. E ca şi cum am revaloriza continuu înseşi momentele Istoriei, amendîndu-le în funcţie de sensibilităţile noastre actuale...
Nu e mai puţin adevărat că, privind multe dintre filmele canonice de la-nceputul cinematografului (cele din perioada mută, de pildă), avem dificultăţi să ne bucurăm pe de-a-ntregul de ele: nu auzim vocile actorilor, replicile lor apar cu litere albe pe inserturi negre, stilul de joc ni se pare “teatral”...
În plus, ca regulă generală, avem senzaţia că dramele se demodează mai repede decît comediile: primele au fost aruncate într-o tandră desuetudine de realismul tot mai pronunţat al dramelor contemporane, în timp ce comediile burleşti nu au prins un rid. Dar nici nu ne vine să punem ştampila capodoperei pe orice producţie recentă; vrînd-nevrînd, ne gîndim tot la capodoperele canonice atunci cînd cîntărim greutatea unui film din ultimii ani: se măsoară, sau nu se măsoară, cu operele de vîrf din trecut?
Unele dintre acestea nu sînt propriu-zis capodopere, ci doar pelicule foarte populare: “Pe aripile vîntului”, “Casablanca”, mai aproape de noi filme precum “E.T.” sau “Titanic” - cinematograful ar fi mai sărac fără ele, dar nici n-ar fi arătat altfel dacă nu s-ar fi făcut...
“Singin’ in the Rain” - comedia muzicală co-regizată de Stanley Donen şi Gene Kelly în 1952 – este nu doar cel mai celebru titlu din istoria
