În ţară şi în lume, Anul Nou este prilej de sărbătoare, de petrecere, dar şi de a pune în practică anumite obiceiuri, specifice fiecărui popor. În trecut, în noaptea Anului Nou, românii aveau obiceiul de a-şi dărui unii altora crenguţe de laur, nuci aurite ori monede imprimate cu chipul zeului Ianus, cel cu două feţe, patronul lunii ianuarie. Zeu al porţilor şi uşilor, Ianus Bifrons era cât se poate de potrivit pentru această ocazie, una dintre feţe privind spre viitor, Anul Nou, iar cealaltă, spre trecut. Astăzi, obiceiurile s-au schimbat, dar însemnătatea Anului Nou a rămas aceeaşi. Există încă multe superstiţii pe care românii le respectă, în funcţie de zonele din care provin. La cumpăna dintre ani, în satele Moldovei se practică jocurile şi măştile - sociale, cu caracter etnic sau profesional. Noul an reprezintă misterul absolut, necunoscutul care incită imaginaţia, care ne oferă şansa de a rezolva tot ce nu am putut soluţiona. Românul din popor a elaborat în acest sens un calendar al agriculturii, care îi dă indicii despre timpul care va veni. Douăsprezece foi de ceapă, pentru fiecare lună, în care s-a presărat sare, vor spune cât de secetos sau de umed va fi anul, în funcţie de „apa“ lăsată de fiecare foaie; şi, pentru ca rezultatul să fie corect, calendarul trebuie pregătit înainte de ora 24.00. Din cartea lui Gh. Ciauşanu, „Superstiţiile poporului român“, aflăm că în noaptea Sfântului Vasile fata sau flăcăul merge în coşar la un bou culcat şi, dând cu piciorul în el, zice: „Hi, estimp, hi la doi ani, hi la trei ani!“. Dacă animalul se ridică de jos la zece ani, atât timp va trece până când fata sau tânărul se va căsători. Tot de Sfântul Vasile, se topeşte plumb sau ceară, care sunt apoi turnate într-un vas cu apă aflat pe capul fetei care doreşte să îşi vadă ursitul în figura care se va forma. Această practică nu e întâlnită doar la noi. Ea mai apare şi la