Nu trebuie să fim consumatori de manele ca să vedem lucrurile într-o perspectivă justă: manelele înseşi se leagă curios de specificul nostru.
Războiul maneliştilor de pe posturile TV româneşti a stârnit din nou o consternare proporţională cu audienţele fruntaşe atinse de Antena 1 sau de Pro TV de Revelion. Au urmat chemări la boicot şi alte accese de furie culturală, cu eternul refren al lui „Ca la noi, la nimeni/aşa nu se mai poate“. E destul de clar că ele nu schimbă cursul lucrurilor: dacă acum câţiva ani aveam „Deşteaptă-te, române“ în chip de manea, „cumpăna dintre ani“ ne-a adus în 2008-2009 şi un Adrian Minune în rolul lui Ţepeş, lucru, pare-se, jignitor pentru spiritul naţional. Cum „aşa se va mai putea“ cu siguranţă şi în anii următori, singurul lucru care ne rămâne de făcut e să ogoim puţin acelaşi spirit naţional, orice-ar însemna acesta.
Un prim gest profilactic se leagă de ideea fixă a unicităţii. Manelele sunt, sub diferite nume, un fenomen general balcanic: în Bulgaria se numesc chalga, în Grecia, laika, în fosta Iugoslavie, turbo-folk. Aiurea, însă, e greu de conceput un clivaj între cultura populară şi cea „cultă“ ca în România. La noi, piaţa „onorabilă“ abundă în pastişe anglo-saxone, cum bine observa un Tom Wilson acum câtăva vreme, în „The Independent“. Avem o Madonna autohtonă (Loredana), am avut şi un P. Diddy (Fizz) şi aşa mai departe. Aceste pastişe nu sunt însă cu nimic mai valide decât manelele, ba dimpotrivă, ele includ o doză de snobism care le anulează.
Singurul antidot pentru acest gen de schizofrenie etico-politico-muzicală (manele versus pastişe pop) este, spune tot Tom Wilson, revalorizarea substratului popular cu ajutorul artiştilor culţi. Tentativele prezentului, gen Shukar Collective, sunt deocamdată timide. Dacă „spiritul naţional“ nu s-ar detesta pe el însuşi într-o asemenea măsură, poate am
