Uzinele au fost ridicate de austrieci, dezvoltate de nemţii tocmiţi de comunişti şi îngropate de criza ce a lovit sub domnia indienilor. Sursa: Remus Suciu
Combinatul siderurgic de la Hunedoara mai există acum doar simbolic, faţă de cum era el cunoscut cu ani în urmă. Nu mai sună sirena ca să anunţe schimburile, iar autobuzele care-i cărau pe siderurgişti la muncă sau de la muncă sunt goale. Parcarea de la intrarea în combinat e plină de maşini mici, Loganuri sau autoturisme secondhand.
Oricum, combinatul mai are doar 5 la sută din angajaţii pe care-i avea acum două decenii. Nici măcar aceştia nu ştiu ce le rezervă ziua de mâine. În această perioadă, în care criza mondială a reuşit ce n-a reuşit al Doilea Război Mondial (să oprească total producţia „uzinelor de fier“ de la Hunedoara), nostalgia cu care se vorbeşte despre combinatul din trecut este mai accentuată.
A fost odată
Vreme de aproape un secol, viaţa unui întreg oraş a depins de combinat. Mai ales din 1950 încoace pe măsură ce creştea combinatul creştea şi oraşul. După ce se mai punea în funcţiune câte un furnal, ori câte un laminor, mai apărea câte un cvartal de blocuri „jos, în oraş“, o stradă de case în zona Chizid, ori un grup de cocioabe de-ale neadaptaţilor, în zona Peştiş. Mii de tineri români, veniţi din toate zonele ţării, cu precădere din cele foarte sărace pe atunci, Moldova, Muntenia şi Oltenia au ajuns la Hunedoara. S-au angajat „la combinat“ şi şi-au întemeiat aici familii.
Acum, combinatul cel mare aproape că nu mai este. Puţin peste 1.000 de oameni mai lucrează aici. Încet, încet, odată cu închiderea fiecărei secţii sau uzine din combinat s-a schimbat şi „rânduiala“ oraşului. Dimineaţa, la amiază şi seara, doar câte-un autobuz mai merge spre Blooming (zona mai nouă a combinatului, situată la marginea oraşului). Nu prea mai are pe
