Scriam, în această rubrică, în ianuarie 2007, la numai câteva zile după aderarea României la Uniunea Europeană, că urmează pentru noi doi ani grei: 2007 şi 2008. Anii acomodării cu exigenţele Pieţei Comune. Acum, în 2009, ar fi urmat să începem să culegem roadele acestei acomodări. Dar n-a fost să fie aşa. Inaugurăm noul an sub ameninţarea crizei globale.
Românii nu vor avea în 2009 nici locuri de muncă mai multe, cum promite Guvernul, nici bani mai mulţi dacă nu se va investi mai mult, dacă nu vor fi asigurate posibilităţi de a-i absorbi pe şomeri, dacă nu vor spori productivitatea şi competitivitatea muncii şi nu vom obţine mai multă eficienţă în economie. Pentru că numai astfel vor fi atenuate efectele crizei globale, cele directe şi cele indirecte. Soluţia ar fi ca roata afacerilor să se învârtească fără odihnă, în aşa fel încât surplusul de bani să fie absorbit de activităţi productive şi nu de preţuri.
Întrebări obsedante: din ce bani va plăti Guvernul pensiile stabilite de Parlament? Din ce surse va asigura salariile profesorilor, noul salariu minim pe economie şi alte cheltuieli? Miniştrii de resort au venit la televizor, la sfârşitul anului trecut, şi ne-au spus că "se fac calcule". Dar executarea datornicilor la buget merge greu. În primul rând din cauză că multe companii nu mai au bani. Şi dacă, la capitolul venituri, nu se vor aduna sumele scontate, nu vor putea fi acoperite toate cheltuielile.
Mai e însă o problemă, poate cea mai importantă: filosofia bugetară. Sigur că e firesc să fie taxat tot ce mişcă – de la autoturisme la mărfuri; şi tot ce stă – de la terenuri la clădiri. Grav ar fi însă ca impozitele şi taxele să se rezume la un singur rol major, acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului. Şi asta
într-un timp în care, mai mult ca oricând, contribuţia fiscalităţii la creşterea efici
