În ultimii ani ai deceniului opt, ca să te îmbraci nu aveai prea multe alternative. Erau în primul rând confecţiile produse în ţară, în serie, astfel încât dacă locuiai în Corabia tot aveai şansa de a găsi în dulapul cuiva din Sighetu-Marmaţiei un pulover sau o geacă identice.
Oamenii purtau foarte mult treninguri făcute în ţară la Caracal, la Tricodava şi Crinul din Bucureşti, la Arad, la Motru, la Paşcani. Nostalgia lumii libere se trăda prin imprimeuri fără semnificaţie clară, dar în vocabule ce semănau a engleză. Se mai practica aproximarea unor mărci şi sigle de afară. Mama stătea în casă în trening, copiii se jucau prin faţa blocului în trening. Tatăl ieşea cu pas sportiv în trening, la cumpărături, era uniforma de timp liber.
Pentru perioadele mai reci, gospodinele erau dotate cu un arsenal întreg de andrele, bobine de lâniţă, lână, pna, celofibră, poliamidă şi mohair şi cu modele de croşetat şi împletit care de care mai elaborate (bob de orez, unul pe faţă, unul pe dos). Se croşeta şi în orele de lucru, la cozi, se învăţa croşetatul la şcoală în orele de lucru manual, se croşeta, în lipsă de alternative, pentru omorârea timpului liber. Era o preocupare foarte puţin nocivă social, la fel ca şi împletitul goblenurilor.
O alternativă la serie erau şi hainele făcute pe comandă, la case de modă sau la croitori. Recurgeau la această soluţie intelectualii, cadrele, dar şi ţăranii. Croitorii erau de multe ori persoane care "lucrau" pentru o clientelă stabilă după programul normal de muncă. Materialele, de provenienţă românească, puteau fi procurate de la numeroasele magazine de stofe, ţesături, pânzeturi.
Industria textilă era un domeniu prioritar, existau numeroase filaturi şi fabrici de textile: Textila Calafat, Întreprinderea de Textile Timişoara, fabricile de la Azuga, Sibiu, Ploieşti. Dintre
