A starnit o oarecare mirare ideea de-a construi un Panteon national al Romaniei care ar centraliza resturile trupesti ale "marilor oameni" ai Patriei, calitatea de "mare om" fiind decisa sau refuzata de o comisie avand, se presupune, stiinta si capacitatea de a decide cine apartine sau nu zisei categorii. Proiectul anuntat zilele acestea face o referinta explicita la monumente similare din alte tari. Notorii sunt Panteonul din Roma si cel din Paris. Sa observam mai intai ca exista mari diferente intre aceste panteonuri. Cel din Roma este un monument antic, care a fost consacrat cultului tuturor zeilor pagani. Transformat intr-o biserica crestina, el a adapostit, cu timpul, cateva morminte ale unor mari oameni ai Italiei, fara nicio pretentie de exhaustivitate. Aici odihnesc pictorul Rafael, doi regi ai Italiei... Panteonul din Paris a fost construit in secolul al XVIII-lea ca o biserica. Revolutia franceza a decis sa-l consacre ca templu al "marilor oameni". Notiunea de "om mare" este creata pentru a se opune celei de "om sfant", in spiritul anticlerical care este acela al Revolutiei franceze. Numarul de trupuri care s-au adunat in enorma cripta in cursul timpului este mare. Alaturi de nume incontestabile, totdeauna provenind din extrema radicala, ca Rousseau si Voltaire, isi gasesc locul si "oameni mari" despre care omul de rand nu stie mai nimic, personalitati a caror reputatie nu a rezistat la trecerea timpului. Asa ca in cripta panteonica pariziana ai un ciudat sentiment de amestecatura si simti puterea unei birocratii de stat, nu totdeauna foarte inspirate.

Daca exista in Romania locuri de memorie si un anumit respect al trecutului, ele sunt mormintele celor pe care aproape unanim ii consideram "oameni mari". Ideea dezgroparii eventuale a lui Eminescu de la Bellu, a lui Stefan de la Putna sau a lui Iancu de la Tebea, pentru a-i "centraliza" in Dealul P