Un restaurator de opere de artă amator, nu profesionist, e o nenorocire la fel de mare ca un chirurg amator. Cu toate acestea, numărul celor care se socotesc suficient de pregătiţi să "repare" un tabolou sau un scrin de epocă numai cu aracetul din cămară şi cu ciocanul din debara e foarte mare.
Până unde duce încrederea clinică în propriile priceperi, dublată de o ignoranţă în materie la fel de devastatoare, am văzut cu ocazia destrămării unei colecţii de sticlărie, porţelan şi obiecte de metal. O doamnă a cumpărat, vreme de jumătate de secol, numai lucruri de artă ciuntite şi cu probleme de tehnologie. Sparte, vandalizate, cu părţi lipsă. Socotindu-se isteaţă, în ciuda faptului că nu avea nici un pic de învăţătură în domeniu şi nici de la cine fura bazele meseriei, a cârpăcit cele câteva sute de piese ale strânsurii ei de apartament mulţumindu-se cu laudele soţului şi ale unor prieteni, la fel de mărunţi la minte ca şi ea. Un chirug amator ambiţionându-se să opereze cu cuţitul de bucătărie într-un spital plin cu răniţi de război n-ar fi putut face un rău mai mare. La moartea maniacei, urmaşii s-au grăbit să vândă tot ce a adunat şi a meşterit ea într-o viaţă, dar nu s-au ales cu nimic, fiindcă ignoranţa entuziastă desăvârşise ceea ce începuseră să distrugă înaintea sa nişte vandali de toată mâna. Nu am reţineri să vorbesc de-a dreptul de prostie, întrucât există şi un gen de nerozie direcţionată, care pentru multă lume aduce a talent.
E greu de acceptat ideea că un om poate stărui într-o imensă eroare toată viaţa. Cazul e însă atât de frecvent, încât ar trebui să-l numim fenomen. Dar e ceva în noi, un ceva pozitiv care ne face să-i dăm până şi celui mai mărginit dintre tonţi un credit de bună intenţie. Mama avea pasiunea asta, mi-au spus fiii maniacei, să cumpere ce lepădau alţii şi să facă apoi ca lucrurile să arate ca şi
