Alin pare o mogâldeaţă, desfăşurată în patul prea mare pentru trupuşorul strâns în haine de prunc. De 18 ani, mama sa îl poartă în braţe, din dormitor în sufragerie şi de acolo, pe balcon vara, când e cald. „Îl hrănesc ca pe un om sănătos şi cât oi avea zile pe pământ n-o să-l arunc în stradă. E copilul meu...“, spune femeia... În apartamentul de la etajul trei de pe strada Buciumului din Craiova am ajuns în timpul campaniei „Suflet pentru suflet“, în zilele din apropierea Crăciunului. „Trei membri, un adult cu handicap“, era notat pe listele primite de la Primăria Craiova. Ne-a deschis, cu „un adult“ de 18 ani cuibărit în braţe, Adela Bugiulescu, mama lui Alin. „În toată această vreme, nimeni nu ne-a bătut la uşă să ne ofere ceva sau să vadă cum o ducem“, a spus femeia atunci. O familie de oameni simpli, peste care necazurile au venit unul câte unul. „Ei, ne dă şi Dumnezeu, că ştie că putem duce. Când n-om mai putea...“ Ascuns sub pătura care-l acoperă până la gât, băiatul doarme cu mâinile albe, chircite, apropiate de cap. Un şuierat firav se aude în camera tăcută; în rest, nici un semn. Picioarele anormal de slabe şi lungi se întind unul pe lângă celălalt şi se strâng în apropiere de gleznă. Mama îl înveleşte fără temeri: „Nu se trezeşte el, că e obişnuit să nu doarmă noaptea“. De trei ani, de când a fost internat pentru probleme la stomac, încă nediagnosticate, şi-a schimbat bioritmul. „Seara, la ora opt, mă pun cu el în pat. Nu mi-e somn nici mie, nici lui, dar aşa vrea. Dacă nu, se pune pe plâns. Fac întuneric în cameră, nu mai suportă nici luminile de la televizor. Şi când trece o maşină pe stradă şi se reflectă farurile în tavan, tresare de fiecare dată. Stăm aşa, liniştiţi... îl întorc şi pe el odată cu mine, că zic că amorţesc acolo. Dacă mă simte lângă el, stă cuminte. Eu reuşesc să dorm de pe la unu noaptea, cam până la trei jumate. El abia închide ochii