7 ianuarie 1989. (uraaaa, aplauze prelungite, ovaţii) E zi de sărbătoare. Ziua "Cabinetului Doi". E dimineaţa, ora şapte, şapte şi ceva. "Poala, sunt Dunguliţa, răspunde". Urmează un scârţâit pe înaltă frecvenţă, care ar fi făcut urechiile pâlnie şi gurile pungă oricui s-ar fi aflat pe o rază de câteva zeci de metri. Noroc că nu se afla nimeni străin. Doar... omul şi pomul! "Dunguliţa, sunt Poala, raportează, tată" se aude din staţia de emisie-receptie atârnată de gât, lângă termosul cu nechezol. "S-a trezit Tovarăşa, s-a ridicat şi umblă. Imediat trebuie să vină şi florile, voi să fiţi pregătiţi la poartă".
În vila de protocol maxim din Kalinin (în prezent Mircea Eliade) la numărul 50 începe forfota. Tovarăşul Nicolae şi tovarăşa Elena s-au trezit, nu neapărat în această ordine, şi tot personalul e la posturi. Bucătarii în bucătărie (de fapt un oficiu fiindcă tovarăşii nu suportă mirosul de mâncare), cameristele în camere, portarii la poartă şi în perimetrul de securitate extins de pe Primăverii până hăt, la buza lacului.
"Paştele mă-sii, miroase a iahnie de fasole cu cârnaţi, iar ne iau la şuturi". Dacă era ceva dat în consemn mai abitir decât intrarea străinilor şi menţinerea liniştii absolute ("linişte... aaaa ...linişte!" Vă mai amintiţi?) era cunoscut faptul că mirosurile de rântaş o scoteau pe tovarăşa din sărite mai ceva decât nenumăratele escapade amoroase ale lui Nicuşor. Sau bărbatul lui Zoe. Sau "Steaua" lui Valentin "că pierde vremea cu toţi golanii pe stadion". În dimineaţa aceea de sărbătoare (uraaaaaa, aplauze prelungite, ovaţii) ţara avea să aştepte mai întâi ca "cea mai dintre femei" să treacă puţin pe la baie, să servească apoi în fugă micul dejun, să primească tradiţionalul buchet de flori de la soţ – întotdeauna primul în acea zi – şi să se pregătească de plecare spre CC, unde avea filmări.
Ca aproape n
