O fermecătoare istorie berlinezo-balcanică parcurgem în „Zilele regelui“, de Filip Florian (Editura Polirom): al doilea volum personal al unuia dintre cei mai pregnanţi romancieri din generaţia încă-tânără.

Alături de Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu şi regretatul Sorin Stoica, Filip Florian intră într-un carré de aşi al prozei căreia îi spunem „nouă“ din stricte necesităţi de încadrare. Prima jumătate a romanului său e absolut splendidă, iar fluctuaţiile ulterioare şi finalul diminuat dau un roman perfectibil. Ecuaţia valorică nu mai are însă necunoscute în cazul acestui prozator artist şi meticulos, în filiaţia lui Ştefan Agopian.

Urmărim aici mai multe istorii: una mare, cu majusculă, aparent obiectivă, şi altele „mărunte“, subiective la modul omenesc. Filip Florian porneşte de la ceea ce este mai personal în buzunarul încăpător al epocii istorice, pentru a o caracteriza, din mers, pe aceasta din urmă. Înainte deci ca zilele Regelui Carol I să înceapă, vedem silueta unui căpitan prusac de dragoni, trezit peste noapte cu propunerea de a conduce Principatele Unite de la gurile Dunării; şi înainte de a asista la această propunere şocantă, contemplăm beţia şi ultima vizită la bordelul Unşpe ţâţe a tânărului dentist berlinez Joseph Strauss...

Istoria modernă a Principatelor este expusă prin istoria lui Karl de Hohenzollern- Sigmaringen; istoria principelui apare filtrată prin cea a dentistului care-l are ca nobil client; iar istoria dentistului e intim amestecată cu cea a motanului său Siegfried. Într-una dintre cele mai frumoase scene ale romanului, herr Strauss îşi ia în braţe prietenul cu blană, îl strânge la piept şi îi explică, pe-ndelete, de ce au fost obligaţi să plece la mii de kilometri distanţă.

Lucrurile au logică. Inclusiv motanul Siegfried va fi înţeles că tot ceea ce (i) se întâmplă trebuie să se întâmple