Keane Perfect Symmetry (Island, 2008) Un album agreabil, vioi şi expansiv, o surpriză neaşteptată din partea prea puţin promiţătorilor muzicieni britanici. O injecţie cu Keane

Perfect Symmetry (Island, 2008)

Un album agreabil, vioi şi expansiv, o surpriză neaşteptată din partea prea puţin promiţătorilor muzicieni britanici.

O injecţie cu bună-dispoziţie, o doză consistentă de pian şi un tratament cu sintetizatoare te pun pe picioare la început de an sau început de depresie.

Foşti imitatori, în căutarea unei identităţi proprii, cei de la Keane îşi creează un stil propriu, care li se potriveşte. Nu mai par o firimitură căzută pe covor de la masa celor de la Coldplay.

James

Hey, Ma (Mercury, 2008)

Începe foarte incitant, cu cea mai bună piesă. Şi apoi, tristeţea. Simţi că albumul are atât de mult potenţial încât te va transforma într-un ascultător dependent.

Dar totul degenerează într-o criză de personalitate. James încetează să mai fie ei înşişi şi chiar dacă trompeta vrea să înşele, e prea multă copie groasă la indigo încât să nu-ţi dai seama că piesele imită deloc abil stilul U2. Şi e mult mai simplu, moral şi ieftin să asculţi chiar originalul.