Hitler, Stalin, Mussolini, Ceauşescu, Franco, Salazar şi Tito, călăi intraţi în istoria neagră a omenirii, au susţinut cu toţii ascensiunea unor formaţii de fotbal. Sursa: NorthFoto

„Milioane de corpuri antrenate pentru sport, impregnate cu dragostea pentru patrie şi umplute de spirit ofensiv ar putea fi transformate, în doi ani, într-o armată“. Aceasta era viziunea pe care o avea asupra sportului Adolf Hitler, teribilul conducător al Germaniei naziste, în cartea „Mein Kampf“. Şi explicaţia, altfel greu de găsit, atenţiei de care s-a bucurat sportul în general, şi fotbalul în special, din partea celor mai întunecate figuri ale istoriei. Dictatorii, călăii care au trimis la moarte zeci de milioane de semeni, au găsit timp, între două atrocităţi, să se aplece temeinic asupra sportului. Au făcut-o în stilul caracteristic: arbitrar, scandalos, cu scop bine precizat, în dispreţul dreptăţii şi al adevărului, călcând în picioare ideea de justiţie, oameni şi destine, falsificând istoria.

Paradoxal, din acest munte de abuzuri au rezultat, uneori, performanţe unice. Real Madrid - febleţea generalului Franco, Benfica Lisabona - protejata dictatorului Salazar şi Steaua Bucureşti - susţinută de familia dictatorului Ceauşescu sunt trei echipe care, fără sprijinul uriaş al regimurilor absolutiste din ţările lor, n-ar fi reuşit, probabil, să intre niciodată în istoria fotbalului. Dincolo de performanţe, rămâne însă preţul prea rar rostit al triumfului.

Unii dintre dictatorii care au mutilat umanitatea au apelat la sport şi la fotbal în încercarea de a distrage atenţia maselor de la adevăratele probleme al societăţii. A spus-o direct Eric Honecker, fostul secretar general al Partidului Comunist din Republica Democrată Germană: „Sportul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a atinge alte scopuri“. Hitler şi-a şi pus în practică ideea din „Mein