Scriu aceste cuvinte către cititorii noştri în decembrie trecut, cu o zi înainte de validarea în Parlament a noului nostru guvern, rezultat în urma alegerilor unipominale (adică nişte alegeri aproape nominale ce vor rămâne de pomină!). Dacă nu se mai întâmplă nimic de gravitatea rizibilă a celei de-a doua crize de epilepsie politică a dragului de Stolo, putem zice cu mâna pe inimă că spaţiul mioritic va fi încă patru ani ocupat de tropăitul static al poporului care îl locuieşte.

Am rămas aceeaşi trupă compactă, sărăcăcios-ordonată, care bate pas de defilare fără să se mişte din loc, pe cea mai întunecată şi urât mirositoare uliţă a Europei. Anul acesta va trebui să celebrăm, să aniversăm, să sărbătorim trecerea a două decenii de la "eliberarea de sub jugul comunist". Nici nu vreau să mă gândesc ce panaramă o să fie! Pentru că, în trista realitate pe care o trăim, nu vom avea, de fapt, nimic de celebrat, sărbătorit sau aniversat. Douăzeci de ani am fost ţinuţi în viaţă artificial, cu sânge valutar şi oxigen democratic dozate ştiinţific de către doctorii pricepuţi ai naţiunii şi de către savanţii globalizării. În timp ce noi ne aflam sub rahi-anestezie, privind, auzind şi mirosind ce se întâmplă în jur, dar incapabili să reacţionăm, un mănunchi de băieţi "sănătoşi" făceau averi fabuloase cu care se vor mândri urmaşii lor şi urmaşii urmaşilor lor, în veacul vecilor! Ei sunt gaşca veselă şi colorată care vor da tonul muzicii, o gaşcă unde sunt înfrăţiţi întru prosperitate arhitectul cu ciobanul, generalul cu omul politic, fotbalistul cu ziaristul, bancherul cu tăietorul de păduri.

Din decembrie ’89 încoace nu am lipsit niciodată de la vot, considerând o înaltă îndatorire cetăţenească exercitarea dreptului de a alege liber şi conform propriilor principii. Am luat câteva ţepe dureroase şi sunt nevoit să constat acum că toate speranţele mele l