Valentina Anghel e din Olteniţa şi avea 10 ani în ianuarie 1989. "Îmi aduc aminte de momentele de venire şi plecare de la şcoală. Erau cele mai înfricoşătoare, că în restul programului stăteam numai în clasă. Că atunci băieţii ne băteau cu bulgări, pe mine mai puţin, că eram comandant de detaşament. Oricum, ne puteam alerga în clasă în voie, învăţătoarea nu prea îşi bătea capul cu noi.
Nu mă pot lăuda că am avut o învăţătoare adevărată, mai mult am avut noroc cu mama mea. Învăţătoarea noastră înţelegea prin tema pentru acasă şi de învăţat acasă doar copierea pe caiet a lecţiei din carte. În realitate n-aveam niciodată nimic de învăţat. Iar mamei nu-i venea să creadă una ca asta, aşa că mă punea să învăţ, indiferent ce zicea tovarăşa.
Tovarăşa noastră era destul de în vârstă, de fapt se ştia că noi suntem ultima ei generaţie. Probabil şi de aici lipsa de preocupare. La orele de sport ieşeam în curte şi ne alergam. La orele de muzică, eu şi cu două colege – Mirela şi Cornelia – veneam în faţa clasei şi le predam colegilor noştri ceea ce învăţam noi la cercul de muzică de la Clubul Pionierilor.
Tovarăşa noastră iubea însă atenţiile. De Crăciun şi de An Nou trebuia să te duci cu cadoul. Şi aveam destui colegi ai căror părinţii îşi permiteau. Aveam un coleg al cărui tată lucra pe tir şi făcea drumuri în Germania. Mama altuia avea o florărie, iar mama unui alt coleg lucra la pâine. Şi nu era puţin lucru, pe vremea când toate erau pe cartelă, iar fiecare membru de familie avea dreptul doar la jumătate de pâine. Şi uite-aşa ajungeam noi să fim aproape jumătate de clasă premianţi cu coroniţă.
Că am menţionat de cartelă, da, aşa era. Şi cel mai mult uram că noi – care eram trei în familie – trebuia să luăm o pâine şi jumătate şi, de câte ori mă duceam eu, tanti de la magazinul de pâine găsea numai jumătăţi deja tăi
