Nu poţi să nu te întrebi, la început de an, încotro ne îndreptăm în acest an de graţie, 2009. De prezis nu putem prezice mare lucru, asta cel puţin ne e clar. În urmă cu un an, nu ştiam cine va fi noul preşedinte al Statelor Unite, ar fi fost greu de bănuit cine va fi noul prim-ministru al României la sfîrşit de an, şi nimeni nu-şi imagina că un cataclism economic – pe care unii îl bănuiau posibil – este atît de apropiat. Pînă mai deunăzi, în Gaza era greu, dar era linişte, în Ucraina era rău, dar era petrol. La mijlocul anului trecut, se părea că preţul benzinei tinde netulburat spre infinit, pentru a reveni, în ultimele săptămîni, la dimensiunile modeste de-acum doi ani. Darfur rămîne o rană deschisă şi Coreea de Nord pare la fel de imprevizibilă ca oricînd. Sînt lucruri care par a nu se schimba niciodată. Şi totuşi, avem din ce în ce mai mult sentimentul că aparţinem, într-adevăr, unui „sat global“ şi că orice se întîmplă într-un punct îndepărtat al său se repercutează asupra noastră, mai devreme sau mai tîrziu. România nu poate să-şi permită deci luxul de a se ţine deoparte, de a se ocupa doar de neîmplinirile tranziţiei sau de a rămîne angajată în nesfîrşite comentarii despre neajunsurile coaliţiei. În teorie, cel puţin; în practică, e poate altfel. Omul de rînd este, în mod firesc, îngrijorat de situaţia sa economică, de preţul locuinţelor şi al bunurilor de larg consum, de posibilităţile de a găsi de lucru dacă rămîne, Doamne fereşte, fără slujbă, de viitorul asigurărilor sociale şi medicale, la el acasă. Doar că multe dintre acestea depind, vrem, nu vrem, de cele ce se întîmplă departe de casă, uneori peste mări şi ţări. Un prieten din România, pe care l-am întîlnit în zilele de dinaintea sfîrşitului de an, la New York, mi-a adus cîteva reviste apărute în ultimele săptămîni la Bucureşti. Citesc în ele mai cu seamă articolele politice şi caut îndeosebi