Miroase tare a cafea şi rom în localul de la parterul Palatului Palffy. La măsuţa din faţa mea, un domn îşi aşază grijuliu, în cuier, pălăria neagră din lână şi comandă apoi un Fiaker. Îi privesc profilul tânăr: admiră îndelung faţada clădirii de peste drum şi globurile aurite de pe acoperişul Bibliotecii Naţionale a Austriei. Apoi, cât o clipire din ochi, clinchetul paharelor din cafenea încetează. Prin faţa ferestrei bogate trece legănată silueta apetisantă a unei vieneze, lăsând în spate o urmă de priviri spumoase, precum un iaht luxos trecând prin port. Vreme de câteva secunde, pălăria neagră se clatină în cuier. Apoi cade. Clinchetul paharelor reîncepe şi tânărul domn scutură praful invizibil de pe eticheta pe care scrie „Borsalino Trilby“. Nu e o marcă ieftină, pentru buzunarul românesc aş spune că e chiar destul de piperată. Îl privesc mai atent. Are mâini îngrijite şi un ceas de serie. Nimic neobişnuit. Îi sună telefonul. Fără să-i acorde nici o atenţie, îl închide cu un gest scurt şi adulmecă aburii aromaţi ce se ridică în faţa lui. Îşi mijeşte ochii de plăcere, bea o înghiţitură şi apoi se afundă relaxat în scaun contemplând strada. Telefonul sună din nou. Cu o grimasă, tânărul domn răspunde în limba română: „Alo, da? Nu pot, în momentul acesta sunt ocupat. Îmi cer scuze“. Apoi zâmbeşte. Scriam în urmă cu doi ani despre puhoiul de turişti români care invadase Viena la începutul lui 2007, odată cu acceptarea României în Uniunea Europeană. Era o întreagă frenezie mioritică în magazinele de pe Mariahilferstrasse şi în restaurantele din oraşul vechi. Speram atunci că exemplul nemijlocit al oraşelor occidentale va schimba ceva în tiparul comportamental al românului, insensibil la binefacerile aduse de o conduită civilizată. Însă, m-am înşelat. Schimbarea nu a fost adusă de politeţea dichisită a burgului apusean, ci de banii europeni. Peste centrul spilcuit al Cr