Profesorii nu-şi vor mai primi majorarea de 50%, votată de vechiul parlament, blocată de fostul guvern, promisă cu mâna pe inimă de actualele partide guvernamentale. Va exista poate o creştere, dar în nici un caz de 50 de procente. Justificarea e beton. E criză, nu sunt bani. La fel şi cu alocaţiile pentru mame, cu pensiile şi cu orice altă promisiune făcută în campania electorală. Între timp, sute de mii, dacă nu milioane de români se-ntreabă dacă în anul ce tocmai a început îşi vor mai păstra locul de muncă. Sute de concedieri sunt anunţate deja în fiecare săptămână. Asta, în timp ce tot câteva milioane de români cu credite la bănci riscă să intre în incapacitate de plată. Să mai vorbim şi despre criza gazelor, care ameninţă să lase România în frig? Da, toate astea sunt lucruri care nu pot fi trecute cu vederea, care interesează cu adevărat pe oricare dintre noi, dar eu încerc să vă fac atenţi la altceva. Zic „să vă fac atenţi“ tocmai pentru că e vorba de ceva care, sub noianul de probleme din cele amintite mai sus, poate fi trecut foarte uşor cu vederea. Cu atât mai mult cu cât asta se şi urmăreşte. E vorba de bătălia surdă care se duce chiar în aceste zile pentru posturile din eşaloanele doi, trei, patru şi câte or mai fi ale puterii din România. Vorbim de secretari de stat, consilieri, şefi de agenţii, directori de companii cu capital de stat, directori de spitale, şefi de inspectorate, de instituţii descentralizate ş.a.m.d. În total, câteva zeci de mii de posturi pe care cele două partide guvernamentale se străduiesc să le ocupe cu propriii oameni. Cumva de înţeles, atenţia presei e concentrată mai degrabă asupra miniştrilor, a averilor acestora, dar nu ei fac puterea unei guvernări cu bunele şi cu relele ei, ci tocmai această armată de şefi şi şefuleţi. La ei trebuie să fim atenţi acum. Din cel puţin două motive cât se poate de practice. Primul ţine de calitat