Nici unul din cercul puterii ori din apropierea lui nu ştie cum încolţise în capul Lenuţei ideea carierei de cercetătoare. Nebăgată prea tare în seamă de fostele ilegaliste, îşi luase şi ea un serviciu. Nu muncitoare, ci laborantă (1944-1957). În anii marcaţi simplu "laborantă" în fişa de cadre şi statele de plată, absolvise şi Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Bucureşti.
O licenţiată excepţională: fără alte studii decât clasele primare, fără colegi de an ori comisii de examinare! Reiese din amintirile unor cunoscuţi ai soţilor Ceauşescu că de studii se-apucaseră amândoi deodată. "Studenţii" nu mergeau la cursuri, ci îşi primeau profesorii acasă. Să le ţină prelegeri ori să le dea note, martorii aceia n-au fost în stare să povestească. Ei văzuseră caiete şi cărţi de şcolari ordonaţi, învelite-n hârtie albastră. Şi-i serviseră pe profesori cu suc şi cafele.
"Încheierea" studiilor a coincis cu promovarea absolventei potrivit diplomei. Laboranta a fost încadrată pe loc cercetător (1957) la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti (ICECHIM). Cu ce se îndeletnicea zilnic acolo n-au rămas urme. Trebuie să fi avut însă tratament deosebit. Căci soţul cercetătoarei era secretar al CC al PMR, puternic responsabil cu agricultura, cadrele, UTM-ul şi armata!
După patru ani de salarizare în cercetare, numele Elenei Ceauşescu apare prima dată într-o lucrare. În 1961, Revista de chimie publică articolul "Polimerizarea stereospecifică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan" – semnat "O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută". Un articol de trei pagini, a cărui cuprinzătoare biografie (sovietică!) indică o traducere-sinteză făcută de nişte cunoscători ai limbii ruse. Mai târziu, articolul va fi înregistrat în palmaresul Elenei Cea
