Nu, nu vreau să-i iau pîinea de la gură domnului Michael Haulică. Mă uit numai la programul de guvernare, secţiunea dedicată învăţămîntului superior şi cercetării. Las la o parte introducerea care pare copiată dintr-un manual prost de pedagogie şi mă uit, uimit, la lista obiectivelor. E construită cu presupoziţia implicită a impenitenţei. Cine, adică, i-ar trage pe guvernanţi la răspundere dacă obiectivele nu vor fi îndeplinite? Îi costă ceva să înşire vorbe frumoase? Nimic. Iată, de pildă, primul obiectiv. „Realizarea unui sistem educaţional stabil, echitabil, eficient şi relevant.“ Relevant, pentru cine? Stabil – dă, Doamne!, dar nu prea văd cum, din moment ce nu mai prididim cu schimbările. Echitabil? Perfect, dar faţă de ce şi de cine? Al doilea e un fel de wishful thinking, tradus în română prin gîndire cu premeditare: „Asigurarea a 6% din PIB pentru educaţie“. Chiar aşa, în plină criză, cînd nu e clar nici de unde se scot salariile? Al treilea: „Asigurarea calităţii şi stimularea excelenţei în învăţămîntul superior de stat şi privat“. Minunat! Doar că, în urma recentului audit prin care a trecut Universitatea din Bucureşti, am înţeles că, pentru birocraţii de la Bruxelles pe care ne-am grăbit să-i clonăm pe româneşte, universităţile sînt un fel de fabrici, iar studenţii sînt „clienţi“ (cum vă sună: „Dosar cu satisfacţia studentului“? Există.) În paranteză fie spus, birocraţia comunistă era o dulce copilărie. Printre indicatorii lor de calitate, cei legaţi de valoarea ştiinţifică a corpului profesoral sînt cam pe ultimul loc. Aşa cum s-a pornit, vor stimula excelenţa aşa cum o înţeleg ei, în nici un caz cum o înţelegem noi, universitarii. Cu criteriile astea, toată lumea va ieşi bine, nu e nici o şansă să se ajungă la mult-trîmbiţata ierarhizare a universităţilor. Sau, cine ştie, le vor ierarhiza, şi Bucureştiul, Iaşiul vor ajunge la coadă pentru că au c