Dintre plăgile cu care ne-a binecuvîntat epoca hegemoniei tehnice, cea a pierderii discernămîntului estetic se numără printre cele mai inofensive. Pierderea aceasta o resimţim ca pe un exces: cu cît supralicităm dimensiunea vizibilă a vieţii, cu atît privirea pe care o îndreptăm spre lume este mai incultă. Vedem mult şi distingem puţin. În fond, e vorba de un exemplu de involuţie provocată de depăşirea unui prag de toleranţă cantitativă. Intoxicaţi de rebuturi vizuale, am ajuns să privim lumea prosteşte, cu licărul dobitocesc al minţilor înapoiate. Sau, mai explicit: cînd e silită să înghită prea multe imagini pe unitatea de timp, privirea ni se abrutizează. Îşi pierde virtutea de a zăbovi asupra detaliilor şi, mai ales, îşi pierde acea dispoziţie care îi făcea altădată pe oameni să simtă lumea sub chipul receptării estetice.

Urmarea e evidentă: nemaiştiind să gustăm lucrurile din ochi, nu ne mai putem bucura de ele sub forma dezinteresată a oţiului contemplativ. În schimb, obsedaţi de efecte vizuale şi de eliminarea timpilor morţi, contactul nostru cu lumea s-a redus precumpănitor la tipul de vigilenţă promptă a orientării pragmatice. Totul e să posezi un fler cît mai ager în cîntărirea rapidă a situaţiilor vieţii, şi, în faţa unei asemenea constrîngeri, orice moft privitor la cultura plastică a ochiului omenesc este o povară amintind de gărgăunii serbezi ai dascălilor de desen. Căci trebuie să suferi de o debilitate gravă dacă te mai poţi încăpăţîna, în lumea maşinilor, a mecanismelor şi rutinelor zilnice, să-ţi mai păstrezi vie apetenţa cultă a unui vederi de artist.

Suferinţa aceasta estetică îşi dezvăluie adevăratele proporţii în momentul în care ni se cere să privim un tablou. Atunci se petrece ireparabilul. Căci, chiar dacă am avea deschiderea de pîlnie a unui ochi polifemic, tot nu am reuşi să scăpăm de senzaţia usturătoare că, în sp