A căuta urmele româneşti în afara graniţelor este pentru autorul acestor rânduri o plăcere deja veche şi, din fericire, şi o preocupare inepuizabilă pe care au ilustrat-o nume mari din trecut. Ele pot fi găsite acolo unde nu te aştepţi, pentru că românii şi produsele lor culturale au călătorit şi călătoresc mai mult decât suntem poate conştienţi. Cu atât mai explicabile sunt prezenţele româneşti într-o ţară de care ne leagă conştiinţa comună a latinităţii, cum este Portugalia, despre care a scris în coloanele revistei profesorul Mihai Zamfir, ambasador în această ţară. Chestiunea este departe de a fi necunoscută - dar, din fericire, şi neepuizată - şi intelectuali români de anvergură, precum N. Iorga, Mircea Eliade şi mulţi alţii, s-au interesat de interferenţele luso-române. Depărtarea geografică învăluie însă acest bastion extrem-occidental al romanităţii într-o aură de necunoscut şi chiar de mister. Legături portughezo-române s-au manifestat în trecut şi pe linia francmasoneriei şi documente aflate la Paris, în arhiva Marelui Orient al Franţei, mi-au revelat o anumită influenţă pe care a avut-o, înaintea regimului comunist, Marele Orient lusitan.

în comparaţie cu Italia, cu Spania şi mai ales cu Franţa, Portugalia este mult mai puţin cunoscută în spaţiul românesc, aceasta şi datorită faptului că şi-a îndreptat privirile în ultima jumătate de mileniu şi mai bine spre alte orizonturi: cele ale Lumii Noi, întorcând oarecum spatele Europei de Răsărit. Nu însă şi Asiei, în general, de care au legat-o multe interese economice, concretizate în coloniile prospere din India şi din China. După cum se ştie, portughezii au fost primii europeni care au ajuns în Japonia, acest fapt fiind celebrat în câteva splendide muzee din Lisabona, printre care mai vechiul Museu de Arte Antiga, dar şi nou înfiinţatul Museu do Oriente. Exponatele orientale din aceste muzee, ca ş