...Mâncau seminţe de floarea soarelui şi, fiindcă erau ştirbi cu toţii, seminţele nu reuşeau să le spargă între dinţi şi mai întâi le crăpau între degete şi abia apoi le azvârleau în gură cu pumnul; degetele lor erau arse de soare, cu unghii gălbenite, mari, netăiate, şi seminţele aruncate rămâneau în bărbile lor lipoveneşti, mari şi ele. Aşa că, vorbind, seminţele se scuturau din bărbile lor, cele care nu apucaseră să intre în gurile lor căscate; saliva se prinsese de firele roşcate, unele rămâneau acolo, încrustate în saliva care forma un fel de brâu albicios în jurul buzelor...
Veterinarul se ţinea de nas când vorbea; ori ducea chiar batista lui roşie la nas, - probabil că miroseau, nespălaţi...
- Cum ziceţi voi... - le vorbi cu batista roşie la gură, acesta trimiţând cuvintele filtrate de pânza tăiată probabil dintr-un steag vechi, tricolor... Se vedea o dungă galbenă, rămasă acolo din drapel... - înseamnă că ăla s-a ars, zise veterinarul. Şi cât s-a canonit, ce muncă să care peştele noaptea. A făcut contravenţia şi spun că s-a ars!...
Doi răspunseră, dar nu se auzi ce, că scuipau amândoi cojile seminţelor aruncate direct în gură, - erau dintre cei care nimereau.
Popa şi dascălul şedeau mai la o parte şi spărgeau şi ei seminţe şi o făceau normal, fiindcă aveau toţi dinţii în gură, scuipându-le delicat în palma îndoită în chip de cornet, - nu ca ceilalţi, în pumn.
Amândoi, şi popa, şi dascălul, aveau ochii la fel, albaştri; dar un albastru ceva mai deschis decât al restului de lipoveni. Pentru că e normal să fii ce vezi, stând mereu lângă ape, care arată ca cerul senin. Eşti, adică, ce vezi. Apa curată fiind albăstruie se prinde de om. Sau omul se prinde de ea, ar fi putut zice veterinarul, care nu avea multă carte, dar care le vedea, - el având ochiul negru, negru...
Măcar dacă Du
