Îngerii

Crama lui Bernard n-are nimic din imaginea închipuită în copilărie: o pivniţă adâncă, întunecoasă şi rece, în care, sub bolţi de piatră veche, se odihnesc mari butoaie strânse în cercuri de fier ruginit. În crama lui, la fel ca în toate cavele din sat, intri direct din stradă printr-o poartă mare, fără să cobori nici măcar o treaptă. Doar un singur butoi de stejar, un foudre, în care încap cinci mii de litri, adăposteşte un vin tare, un aperitiv, numit, după soiul de struguri, grenache. Alături de el, şase cuve de ceramică şi metal, cilindri înalţi şi groşi încât doi oameni nu-i pot cuprinde cu braţele, în care copilărosul must creşte şi se întăreşte.

M-am întrebat de ce aceste crame sunt atât de înalte, depăşind uneori casele cu etaj ale podgorenilor. Am înţeles abia atunci când am auzit vorbindu-se despre "partea îngerilor". Acea parte care dispare, se evaporă, nu doar din mustul scurs din ciorchini, ci şi din sticlele înfundate şi îmbătrânite în rafturi. Trecători prin aceste crame, îngerii sunt primii "degustători" ai vinului. De aceea, unii mai cred încă în rolul lor de ursitoare. Altminteri cum să înţelegi că în fiecare an vinul e altul, cu alt gust şi altă aromă, cu altă "robă" şi alt "corp" - cum spun podgorenii.

Noi vărsăm câteva picături de vin pentru setea celor duşi. Ei însă, îngerii, se mulţumesc doar cu aburul răcoros, plin de sevele şi aromele dealurilor din jur. Să însemne asta că ceea ce rămâne ar fi "partea diavolilor"? Nu ştiu. Nu cred. În afară de pitoreştii clochards ai Parisului, în Franţa n-am văzut oameni beţi nici cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Ceea ce rămâne după trecerea îngerilor este - sau poate fi - partea bucuriei şi delectării omului.

Castitatea

Dacă puritanii, habotnicii n-ar fi ridicat castitatea pe un piedest