În ianuarie ’89 se făceau ultimele retuşuri în apartamentul în care urma să ne mutăm. Fiind o familie cu doi copii – fată şi băiat – ai mei făcuseră cu câţiva ani înainte o cerere la întreprindere pentru un apartament cu patru camere. Pe vremea aia se putea!
Până atunci locuisem într-unul de trei, dar devenise oarecum neîncăpător că, deh, crescusem şi nu mai puteam împărţi aceeaşi cameră cu frate-miu. Oricum, de ceva ani, camera mea era sufrageria. Un adevărat chin, pentru că trebuia s-o ţin lună. Era totuşi cameră comună, cameră pentru musafiri...
Aveam 15 ani şi jumătate pe-atunci, iar Victor, fratele meu, mergea pe 19. El, după ore, se ocupa cu şmirgheluitul, vopsitul, chituitul... în fine, de ultimele finisări ale noului apartament. Dar cum în ianuarie casa era nelocuită, acolo se mai puteau desfăşura şi alte activităţi... sociale. "Ţin minte că era într-o luni, pe 9 ianuarie, că sâmbătă, de Sf. Ion, fusesem acolo cu o fată. Ăsta e reperul, că, de fapt, aia e ziua memorabilă!", îmi repovesteşte Victor tărăşenia. "M-am dus cu ea să-i arăt apartamentul (eram la faza de vopsitorii) şi ai noştri erau la finu’ Ion. Şi, când au plecat de-acolo, au luat-o pe jos – că nu prea mergeau autobuzele – şi s-au oprit la apartament... Când am auzit cheia-n uşă, să-mi vină rău, nu alta! Ea a fugit repede la baie. Dar în zăpăceala aia, n-a mai apucat să-şi tragă ciorapii, că deja întârziase cam mult şi mama tot întreba dar cine e, da’ de ce stă atâta-n baie, i-e rău? De-astea. Aveam nişte foi de polistiren... mă rog. Şi era un frig şi-o gheaţă afară..., începuse şi să ningă, noapte... şi a întrebat-o mama foarte uimită "da’ tu nu porţi ciorapi nici iarna?" că am plecat împreună de acolo până la gară...
După două zile, luni, pe 9 adică, aveam practică. Erau două zile pe săptămână de atelier – luni şi marţi. Dar în lunea
