Boboteaza era sărbătorită în 1989 cu aceeaşi bucurie ca şi astăzi şi după acelaşi ritual de creştinii ortodocşi români. Chiar dacă a te manifesta religios în mod făţiş nu era chiar cel mai bine văzut lucru pe vremea aceea, totuşi, în 1989, chinga slăbise atât de mult, încât nu mai era nimeni arestat pentru că mergea la biserică.
Este drept că despre sărbători şi manifestări religioase nu se scria şi nu se vorbea oficial nicăieri, dar cine avea credinţă făcea ce ştia că trebuie făcut. De Bobotează, oamenii mergeau la biserică, participau la slujba Liturghiei, apoi la sfinţirea apei. Mergeau acasă cu sticlele pline cu agheasmă mare, stropeau ograda, animalele, după ce luau ei înşişi înghiţitura de apă care îi sfinţea şi păstrau apoi la loc de cinste vasul cu apă tămăduitoare şi dătătoare de curaj.
Pe atunci nu se scria în presă despre astfel de lucruri. Nu citeai despre sărbători decât în revistele bisericeşti gen Revista BOR, Glasul Bisericii, Glasul Adevărului şi altele asemenea. Dacă aveai răbdare şi aplecare puteai desluşi din paginile lor înţelesul profund şi teologic al momentului. Diferenţa faţă de zilele noastre era aceea că oamenii trăiau pe viu ceea ce se petrecea în biserică, nu aveau parte de spectaculozitatea slujbelor transmise la televizor, iar ziariştii, mereu ocupaţi cu osanale şi găsirea de arabescuri verbale la adresa tovarăşilor zeificaţi, nu făceau din cozile la agheasmă un subiect monden.
Discreţie. Acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie religiozitatea din trecutul comunist şi din anul 1989 la care ne referim. Perioada comunistă a însemnat o ruptură în rândul tradiţiei de a merge la apele curgătoare din apropierea localităţilor şi la malul Dunării, pentru ca ierarhii să le sfinţească.
Părintele Eugen Drăgoi, care în 1989 era consilier cultural la Episcopia Dunării de Jos
