O poveste despre nemurirea umanităţii, dobândită prin soluţii ştiinţifice palpabile, nu poate avea realmente succes decât într-o emisiune TV. Şi, de fapt, chiar aceasta este scena cu care începe romanul lui Bogdan Suceavă, Vincent nemuritorul: o emisiune în care se discută despre cât de benefic sau nu este sistemul prin care oamenii devin nemuritori prin transferul intelectului pe suport electronic. În realitate, acest roman lasă cititorului o tot atât de puternică impresie pe cât reuşeşte să o facă o emisiune cu suspans. Cu toată bunăvoinţa pe care nu aş vrea să o las deoparte, mă întreb cui i-ar mai putea provoca fiori de emoţie un roman care se hrăneşte din tema nemuririi privite printr-o optică târziu-futuristă.
Vincent nemuritorul respiră aerul secolului XX, vreme când omul a reuşit să iasă în spaţiu, când ştiinţa şi tehnologia au evoluat atât de mult încât cei mai mulţi tremurau de emoţie la gândul că, de acum înainte, Dumnezeu ştie câte lucruri de neimaginat vor fi posibile. Aşadar, ca şi cum astăzi ar fi - de fapt - atunci, în acel secol de revoluţii tehnice, romanul lui Bogdan Suceavă preia rolul raisonneur-ului care dezaprobă un avânt nesăbuit. Pentru că, aflat în toiul unei emulaţii iscate de realizări tehnice covârşitoare, întregul fundal al romanului este dominat de influenţa unei instanţe moraliste, care ştie - în mod implicit - că nu poate ieşi nimic bun din găselniţele ştiinţei care nesocoteşte Omul. Neîncrederea pe care naratorul o inserează discret menţine în permanenţă o atmosferă negru-apăsătoare. Dar, fiindcă nu trebuie să fim neliniştiţi, finalul este atât de optimist de parcă ar fi preluat de altundeva.
Cu toate acestea, romanul confirmă calităţile reale de prozator ale lui Bogdan Suceavă. Construcţia literară atestă o mână care nu tremură când trasează o naraţiune coerentă şi plăcută la lectură. Oricât am căuta, nu vo
