In mareea de festivaluri de tot felul care a inundat plaja teatrala româneasca (si mai ales bucuresteana) in ultimele trei luni ale anului trecut, evenimentele reale, cele cu (im)portanta intr-adevar majora, au riscat daca nu sa treaca neobservate, oricum sa-si piarda ceva din valoarea intrinseca. Pentru ca, adeseori, dusmanul binelui este nu raul, ci prea-binele. Desigur, ca sa ne patrundem de aceasta intelepciune simpla unii dintre noi va trebui sa mai asteptam...
Un astfel de eveniment veritabil a fost Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, organizat – si, in cea mai mare masura , gazduit – de Teatrul „Bulandra", pâna nu demult (mai exact, pâna acum câteva luni, când i s-a alaturat si Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) singurul membru carpato-danubian al selectului club scenic continental. (De altfel, directorul Teatrului „Bulandra", regizorul Alexandru Darie, a devenit de circa doi ani si directorul Uniunii, „amanunt" esential, peste care mediile nationale au trecut, la vremea respectiva, inexplicabil de repede.) Festivalul – care a mai avut o editie bucuresteana in 1995 – s-a desfasurat pe parcursul a peste sase saptamâni si a propus celor interesati cam 25 de spectacole produse de teatre renumite si realizate, unele, de regizori celebri. Nu inseamna, bineinteles, ca toate aceste spectacole au fost la fel de bune; nu inseamna nici macar ca ele au fost, toate, bune. Dincolo de inevitabilele (s)caderi, productiile straine vazute la Bucuresti au oferit, insa, teatrului românesc termenii de comparatie necesari oamenilor care-l fac pentru a-si putea aprecia mai corect pozitia, statutul si „pretul" inauntrul unei piete artistice, pe de o parte, tot mai intinse si, pe de alta parte, tot mai greu accesibile. Ceea ce, oricum ai lua-o, e un câstig. Nemaivorbind despre câstigurile „efective" – in emotie, inteligenta, sensibilitate, abilitati tehnic
