- Editorial - nr. 234 / 9 Ianuarie, 2009 Cine crede in evolutionism, in faptul ca tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit, trebuie sa fie de acord ca si societatea capitalista (pe care noi ne straduim sa o edificam cu greu, din nou, nestiind daca nu este si prea tarziu) se supune aceluiasi principiu. Aparuta pentru prima data in Europa occidentala, in secolul al saisprezecelea, deci cu cinci sute de ani in urma, ea a trecut prin toate fazele cresterii si descresterii, ale maturizarii, printr-o suita intreaga de trepte, momente si evenimente care au fortificat-o, dar au si supus-o unor incercari, din care a iesit triumfatoare, dar nu si nemuritoare. Actuala criza mondiala, aparuta ca din senin, fara a i se cunoaste exact originea si amploarea, pune sub semnul intrebarii nu numai starea de sanatate a societatii in care boala se manifesta, dar si capacitatea ei de a se redresa (oare pentru a cata ora?), de a fi in continuare factor de progres. In aceasta situatie de incertitudine si de teama, omenirea se intreaba, pe buna dreptate, daca el, capitalismul, nu a ajuns la limita puterii sale sau daca mai dispune de suficiente resurse si resorturi intime pentru a se redresa si a servi scopului uman. Este cunoscut faptul ca desi capitalismul a oferit omenirii campul cel mai adecvat de progres si civilizatie, fiind si societatea de pana acum, cea mai potrivita caracterului si naturii umane, el nu a adus omului doar binefaceri, ci si suficiente nenorociri. Solutionarea problemelor interne, indeosebi prin lupta contrariilor, exacerbarea rautatii umane prin goana de a avea cat mai mult, indiferent prin ce mijloace, a creat in sanul societatii capitaliste suficiente contradictii, rezolvate, in general, prin conflicte intre indivizi, paturi si clase sociale, intre tari, natiuni si chiar blocuri de natiuni. Declansarea celor doua mari conflagratii mondiale (1914-1918)