Cea mai recentă carte a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, exprimă o furie devastatoare. Nu vom şti niciodată ce anume a declanşat această furie, putem face doar presupuneri. În zadar suntem contemporani cu autorul, în zadar avem posibilitatea să-l întrebăm direct de ce s-a angajat într-o acţiune contestatară radicală. Declaraţiile pe care le-a făcut până acum în presă, impecabil-demagogice, dovedesc că nu avem nici o şansă să obţinem un răspuns sincer.
Poate că strălucitul teoretician al literaturii, înzestrat cu o imaginaţie a ideilor nemaiîntâlnită la alţi universitari, s-a săturat să tot ia în considerare realitatea literaturii române, mereu aceeaşi, în esenţa ei, indiferent de perspectiva adoptată. Nu este exclus să-l fi adus la exasperare până şi obligaţia repetării respectuoase, de-a lungul a zeci de ani, a mereu aceloraşi nume: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a.m.d.
De ce le place americanilor să producă filme cu maşini în flăcări, clădiri aruncate în aer, oameni găuriţi de gloanţe? Poate tocmai pentru că au obosit să se supună cu stricteţe regulilor de convieţuire şi să aibă mereu grijă ca totul să funcţioneze bine. Ei distrug năpraznic, în imaginaţie, ceea ce respectă, cu un imens efort de ţinere sub control a instinctelor, în viaţa reală. Iluziile literaturii române reprezintă, poate, pentru Eugen Negrici forma sa de defulare, revanşa furibundă pe care şi-o ia pentru miile de ore în care a trebuit să fie un cititor solemn, în loc să meargă liber, cu părul în vânt, la vânătoare.
Mult mai probabil este însă că Eugen Negrici a scris această carte pur şi simplu ca să epateze. La şaizeci şi şapte de ani, cu o excepţională înzestrare pentru munca intelectuală (perspicacitate, spirit critic, capacitate de a judeca manifestările umane din perspectivă filosofică, independenţă de gândire
