Cum mi-a lipsit Şumudică…
Printre cele cîteva extremisme de care nu mă feresc este şi acesta: la început de an, nimic nu mă interesează mai mult decît anchetele privitoare la cei mai buni fotbalişti din lume şi din ogradă; sînt gata să-mi fac şi autocritica pentru apolitism, pentru egoism etc, dar ea nu lasă urme. Dinainte de ‘89, cînd balansam an de an între Mopsu’, Gîscanu’, Dinu sau Boloni, povestea mă ţine concentrat la maximum, studiind între Revelion şi Sf. Ion opţiunile tuturor, de toate gradele, de toate armele, cum cîntam în armată. Atenţie, nu sînt agresiv, nu fac moarte injurioasă de om, mai mult de-o sprînceană nu ridic, dar despre ce-i în sufletul meu nu discut. Oricum, am orgolii stupide, nu ţin la originalitate acolo unde se impune (chiar dacă şi indispune) evidenţa.
Ca atare, anul acesta m-am înscris în normalitate, cu Dan Petrescu la capitolul antrenori şi cu Adrian Mutu la fotbalişti - cu o ezitare, deloc anormală, dacă să nu-l plasez pe Lobonţ înaintea lui. Unde nu m-am dovedit cuminte şi conform a fost la străinii de pe plaiurile noastre: l-am pus cel mai sus pe sierra-leonezul craiovean, pe Wobay. Îl consider în primul rînd mai insistent în joc decît Dubarbier; mai darnic, mai harnic, mai activ mental şi pulmonar, în fine, mai inteligent. Nu l-am găsit în nici un clasament al primilor cinci… Dintre confraţi, doar Alexandru Răducanu l-a văzut ca mine, de primul loc, şi Cătălin Tolontan, al doilea. Dintre ceilalţi, domnii din Bănie, Adrian Mititelu şi Dorel Stoica, desigur. Să mă fi înşelat? Să fi fost prea original? Repet: le cam pun la suflet. Pînă cînd, la GSP TV, într-o seară, dragul Şumudică m-a liniştit; şi el îl preferă pe Wobay. Dacă nu o fi bun Şumudică să antreneze Rapidul, mie cel puţin mi-a dat o noapte mai calmă.
În ce-l priveşte pe cel mai bun din lume, mă înscriu lîngă Mourinho, în contestarea lui Cristiano Ronald
